Dragi părinți,

Știu că atunci când decideți să veniți cu copilul la şedinţe de psihoterapie, o faceți cu speranță, dar poate și cu îngrijorare. Vă întrebați cum să îi explicați ce urmează, cum să îl liniștiți sau cum să îl faceți să înțeleagă că nu e „ceva în neregulă” cu el.

Adevărul este că felul în care vorbiți cu el despre acest pas poate face o mare diferență. Vă încurajez să o faceți cu calm, sinceritate și blândețe.

Cum îi puteți vorbi copilului despre terapie

E important să știți că modul în care copilul percepe psihoterapia este influențat, în primul rând, de felul în care părintele o prezintă. Dacă adultul vorbește despre terapie cu tensiune sau neîncredere, este foarte posibil ca și copilul să devină reticent. Dacã pãrintele nu are încredere în psihoterapeut, și copilului îi va fi mai greu sã aibã încredere.

În schimb, o abordare naturală, calmă și pozitivă îl poate ajuta să se simtă în siguranță și deschis față de această experiență nouă.

Puteți spune ceva de genul:

„Mergem la cineva care știe să asculte și să ajute copiii să înțeleagă mai bine ce simt și ce trăiesc.”

„Uneori, și copiii, și adulții au nevoie de ajutor ca să înțeleagă mai bine ce se întâmplă în sufletul lor – iar psihoterapeutul exact cu asta se ocupă.”

Ce să evitați

Este important să nu folosiți terapia ca formă de pedeapsă sau ca soluție autoritară:

„Dacă nu te porți frumos, te duc la psiholog!”

„Poate așa înveți și tu ceva, dacă tot nu ne asculți!”

Aceste formulări pot crea anxietate sau rușine, iar copilul poate simți că este „stricat” sau „defect” – ceea ce nu este deloc mesajul pe care vrem să-l transmitem.

Ce se întâmplă în cabinetul de terapie

Pentru ca procesul terapeutic să fie potrivit vârstei copilului, ședințele includ joc, desen, povești, figuri de plastic, construcții, role-play și multe alte instrumente de exprimare non-verbală. Nu se pune accent pe „răspunsuri corecte”, ci pe exprimare liberă, siguranță și încredere.

Îi puteți spune:

„Acolo va fi o cameră cu jucării, cărți, culori, jocuri și plastilină. Nu este ca la școală. Poți să te joci, să desenezi, să povestești. Psihoterapeutul nu te întreabă ca la un test – doar te ascultă și se joacă alături de tine.”

Această descriere reduce anxietatea anticipativă și creează o imagine prietenoasă, accesibilă și familiară.

Întrebări frecvente ale copiilor (și cum puteți răspunde)

„Mă duci la doctor? O să mă doară?

„Nu, nu e deloc ca la doctor. Aici nu sunt injecții sau pastile, și nimic nu doare. Doar povestim, ne jucăm, desenăm… e un loc în care poți fi tu.”

„Trebuie să spun tot?”

„Nu trebuie să spui nimic dacă nu vrei. Doar dacă simți tu că vrei să povestești.”

„O să afle toți ce zic acolo?”

„Nu, ce spui acolo rămâne între voi. Terapeutul este ca un prieten de încredere.”

„Cât stăm acolo?”

„O ședință durează cam cât un desen animat mai lung (daţi exemple de desene cunoscute de copil). Și trece repede, pentru că faci activități care îți vor plăcea.”

„Vine și mami/tati cu mine?”

„La început, da, stăm toți împreună ca să cunoaștem terapeutul. Apoi, dacă te simți în largul tău, terapeutul poate să vorbească doar cu tine, iar noi așteptăm pe hol.”

„Dacă spun că sunt trist, mă ceartă cineva?”

„Nu. Nimeni nu te ceartă pentru ce simți. E în regulă să fii trist, furios, speriat sau confuz.”

„De ce trebuie să merg?”

„Pentru că vrem să te simți bine și să te înțelegi mai ușor pe tine. Așa cum mergem la medic când ne doare gâtul, mergem la terapeut când sufletul are nevoie de ajutor. Nu pentru că ai făcut ceva greșit, ci pentru că vrem să îți fie mai ușor.”

Partea inferioară a formularului

Despre rolul părinților în terapie

Psihoterapia nu înseamnă doar lucrul cu copilul, ci implică în mod activ și părinții. Este foarte important ca adultul să nu aștepte „rezolvarea” copilului de către psihoterapeut, ci să se implice activ în proces.

Le puteți spune copiilor, cu sinceritate:

„Și noi vrem să învățăm cum să fim mai buni unii cu alții, cum să ne înțelegem mai bine, și mergem cu toții la psihoterapie ca să ne ajutăm unii pe alții.”

Această afirmație normalizează procesul și îi oferă copilului un sentiment de apartenență, nu de izolare sau vină.

Acceptarea emoțiilor copilului

Copilul poate fi:

• curios,
• reticent,
• speriat,
• furios,
• sau aparent indiferent.

Toate reacțiile sunt firești. Important este ca părintele să rămână calm, încrezător și empatic. Chiar dacă la început copilul spune „nu vreau să merg”, faptul că părintele validează emoțiile și oferă sprijin contează enorm:

„Înțeleg că ți-e teamă. Și eu aș fi puțin speriat dacă aș merge undeva pentru prima dată. Putem merge împreună și vezi cum e.”

În loc de concluzie

Psihoterapia este un proces, nu un „remediu rapid”. Fiecare copil are ritmul lui, iar cel mai important lucru este să se simtă ascultat, înțeles și acceptat exact așa cum este.

Felul în care vorbiți cu el despre terapie poate influența semnificativ felul în care se raportează la acest proces. Cu încredere, blândețe și răbdare, veți pune bazele unui drum important în dezvoltarea lui emoțională.